Entuziasm?!
De unde.
N-am mai simtit pe pielea mea semnificatia acestui cuvant de ceva vreme. Mi-e dor. Mi-e dor si parca as vrea sa fiu un mare om de stiinta si peste noapte sa creez masina timpului.
De ce? Nu ca sa schimb ceva in trecut, in nici un caz. Imi place viata mea in ciuda faptului ca nu recunosc asta niciodata, si nu as schimba nimic in trecutul meu... pentru ca ma gandesc ca poate nu as mai trai unele momente pe care mi-as da 10 ani din viata sa pot sa le retraiesc de fiecare data cand mi se face dor.
Tocmai pentru asta as crea masina timpului... ca sa pot sa ma intorc inapoi... iar... iar... si iar. Repet, nu ca sa schimb ceva, ci doar ca sa retraiesc clipele de neuitat care mi-au marcat sufletul.
Stii, atunci cand esti foarte fericit simti ca lumea e a ta si ca doar daca pocnesti din degete stelele se aseaza in fata ta, formeaza o scara stralucitoare si te conduc in paradis. Cand momentul de fericire dispare, cazi in melancolie gandindu-te ca n-o sa mai ai parte prea curand de experiente atat de marcatoare. Asta e, la urma urmei orice fericire e urmata de o nenorocire. La urma urmei, de ce ne mai dorim sa fim fericiti?

他和她

Pentru că a trăit tot timpul sub umbra lui, a văzut în el dascălul fericirii, iubirii şi al beatitudinii sufleteşti, pentru că l-a iubit mai mult decat pe propria fiinţă, pentru că universul pentru ea era un sinonim al acelui 'el', pentru că 'el' a fost singurul care a făcut-o cu adevărat să zâmbeasca, s-a închistat în el, în fiinţa lui şi s-a refugiat sub aria sa protectoare. El era totul: aerul, cerul, pământul, iubirea, apa, viaţa pentru ea.
Dar ceea ce ea nu ştia era că pentru el, însemna doar o simplă făptură fără de care se putea lipsi fără a avea impasuri. Pentru că el... a facut-o să piardă totul.

mai ramai, te rog

Ochii aţintiţi spre tavan, trupul gol, atmosferă de linişte, relaxare. Ea fredonează un cântec, dar în scurt timp se opreşte şi oftează.
-A… B… Ceee? tresare. Wtfff?! Pleacă pleacă pleacă!
Nici o reacţie, nici un răspuns.
-Pe mă-ta! Ce faciii? continuă.
Se ridică într-o suflare din pat, cu plapuma pe lângă corpul fragil si suplu, dar al naibii de sexi, în timp ce el nu se simte nici pe departe stânjenit şi continuă să o privească salivând ca un bou. Deranjată de situaţie, ia atitudine.
-IEŞI!!! urlă. IEEŞI!!! urlă iar.
El nici măcar nu clipeşte, continuă să se holbeze.
-You, pervert! îşi spune sieşi, apoi prinde cea mai ‘la îndemână’ vază şi JAP, îl nimereşte în piciorul drept, însă el rămâne neclintit.
-Argh! Măcar… zii ceva!!!
Se agită şi involuntar îşi lasă mâinile pe lângă corp, iar plapuma cade. El cască ochii şi începe să râdă, apoi zice în sfârşit ceva.
-Um, ce-aş putea să zic…? Dacă aş spune ce cred sau la ce mă gândesc probabil n-aş mai fi la fel de norocos şi următoarea vază aş primi-o în cap. concluzionă încă holbându-se.
Frustrată, se acoperi rapid cu plapuma şi îi arătă degetul din mijloc ‘spectatorului’, care făcu un pas spre ea. Încă unul. Şi încă unul. Ajunse în faţa ei; privirile lor se intersectară; două perechi de ochi ce parcă nu se mai satură să se privească.
-Pleacă…
O atingere suavă pe spatele ei, autorul plimbându-şi la fel de lent mâna peste trupul fetei. Închid ochii şi acum sunt două suflete pe punctul de a se iubi cu pasiune. Fiori, teamă şi dorinţă, sentimente ce se ciocnesc înăuntrul ei.
-Pleacă…
Şi în acel moment el îşi lipeşte buzele pe gâtul ei, îi simte mirosul specific ce pare acum a-I curge prin vene, vrea să o iubească, vrea sa fie a lui. A lui… O trage şi mai aproape de el, apoi îşi încrucişează mâinile pe spatele fetei ce acum e gol; da, plapuma pare să fie de partea lui.
-P… plea… încearcă să spună tremurând.
Atunci el se îndepărtează, dezamăgit şi rănit de orgoliul, respingerea ei. Îi dă drumul ezitând şi se luptă cu inima şi dorinţa, dar rezistă ‘războiului’ ştiind că sfârşitul va fi acelaşi indiferent dacă va obţine sau nu o victorie.
-Stai! Mai… mai rămâi, te rog…

mie.dor.de.tine.

îmbată-mă cu parfumul tău, atinge-mă şi spune-mi că mă iubeşti, priveşte-mă şi dăruieşte-mi zâmbetul tău cristalin, strange-mă-n braţe;
ştii, uneori am impresia că mă pierd în ochii tăi şi simt că nu mă mai pot întoarce, că farmecul tău mă ameţeşte şi nu mă lasă să-mi revin, dar atingerea ta mă face să mă simt mai în siguranţă ca niciodată. ador îmbrăţişările tale. eşti unic. pentru că nimeni niciodată nu m-a mai făcut să simt fiori, să plutesc de la o simplă strangere de mână, să simt lucruri de care nu mă credeam capabilă. pentru că nimeni nu mai zâmbeşte asemenea ţie, pentru că nimeni nu mă mai strange-n braţe cum o faci tu, pentru că… te iubesc.

mi-e.dor.de.tine.

ai uitat,

şi ştii că atunci când mă priveşti mă topesc?
ah, ai uitat de zilele în care buzele tale parcurgeau lent traseul reprezentat de gâtul meu...
ai uitat de şirul infinit de minute în care mă strângeai în braţe,
ai uitat de abisul visării în care mă aruncai fără ezitare,
de clipele în care vocea ta suavă îmi şoptea acele două cuvinte magice, acel 'te iubesc' care avea o semnificaţie inedita pentru mine.
ai uitat când visam împreună să răpim stelele...
ştii, ceea ce urmăresc e să îţi spun... că eu nu te-am uitat pe tine.